Nu-ti imagina foarte multe. Cateva reflectoare vechi, o scena mult prea mica pentru visurile noastre de atunci. Imagineaza-ti un om care ne tinea mintea de manute si o invata sa mearga in picioare. De-am fi stiut noi ce ne asteapta dincolo de usa aceea din lemn masiv, veche si scârțâindă… de-am fi stiut noi sa masuram cotele apelor sufletului?
Un bol cu alune, cateva pahare cu vin alb si speranta ca totul va fi bine. Ca nu vom avea emotii, ca totul va merge snur, ca nimeni nu va uita textul. Era intr-o toamna de clasa a 10-a si stagiunea aceea a micului teatru din underground-ul unui oras pierdut cu capul…. acea stagiune statea sa inceapa.
…in urma cu o luna
E marti dimineata. Imi iau in cârcă rucsacul de piele și urc in troleu. Am in el tot ce-mi trebuie pentru o călătorie oriunde. Oriunde vreau eu. Până la urmă nu am nevoie de mare lucru. Poate o pereche de șosete, deși îmi place mai mult desculț pe mochetă, o pereche de blugi proști și un tricou. Un tricou musai negru.
La 10 ajung.
Mihai aduce un vraf de carți roșii, maronii… le pune pe scenă, se așază pe scaun și zice ”Azi citim! Trebuie sa va alegeți un monolog.”
Găsesc ceva fără copertă și…
…și încep să caut fără să știu ce. Ce aveam să știu? unde puteam afla? Și până la urmă cine dracu să mă învețe ce să caut. Orbecăiam în cartea aia fără să am habar ce caut, dar nici nu-mi venea s-o las.
Hm.. ce-mi trebuia mie? De unde să fi știut atunci care sunt cotele apelor sufletului?
Styx – Cotele Apelor
Pe dumnealui il cheamă Lucian Vasilescu. Nu știu cine e. Nu știu cum arată. Știu că el a scris asta. Da, el a scris ce am găsit eu și un nod mi s-a pus in gât. Ăsta e! Ăsta este monologul meu!
Și așa era… intr-o zi de marți, dimineața, in clasa a 10-a când eu nu m-am dus la școală pentru că am rămas pe scenă să-mi caut monologul.
Fugi, mi-au spus, leapădă-te de tot şi de toate.
Vin apele!
Nu pot, am răspuns, n-am cum!
Încă nu mi-am desăvîrşit păcatele.
Fugi, netrebnicule, scapă-te! Vuieşte cerul!
Vuieşte pămîntul! Vin apele!
Nu-i cu putinţă, am spus. Nu se poate.
Încă trudesc la păcate. Măcar atît să închei
în timpul ce mi s-a dat:
zi după zi, păcat de păcat.
Rugaţi-vă pentru mine timpul să-mi ajungă.
Poate v-oi prinde din urmă.
S-au dus. Au fugit. Au plecat.
Am rămas la masă, aplecat, pîlpîind cu dreapta semne după semne, ne-ncetat. Au fugit.
Au venit apele şi m-au ocolit. M-am oprit o
clipă şi-am ascultat. Vuia cerul. Vuia pămîntul.
Trecuseră apele, se rostogolea vîntul.
Fugiţi, am strigat în urma lor.
Nefericiţilor, vă ajung apele!
Şi n-or să vă spele de toate păcatele!
- *
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul,
Cel dintâi şi Cel de pe urmă.
Ce vezi, scrie într-o carte…
Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut,
lucrurile care sunt şi cele care
au să fie după ele.
Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi!
Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt
vrednice de crezut şi adevărate!
- *
La sfîrşit, totul s-a prefăcut în cuvînt.
Lucian Vasilescu – SPIRT.Styx-cotele apelor
Atunci,
pămîntul întreg s-a acoperit de pămînt
parul de pe mainile mele sfideaza gravitatia
Am ales. Am ales cotele apelor sufletului. Am luat un creion si m-am apucat sa transcriu poezia asta. Am scris-o pe foaia mea.
Am citit. Am citit in gând. Am citit mormăind și n-am înțeles.
Ștef, hai sus!
Asta am auzit și nu înțelesesem nimic. Cum sa spun eu asta pe scenă, cu lumina aia galbena chiorându-mă? Cine e omul? Unde-s apele? Care păcate?
Am spus-o.
Din când în când îmi amintesc poezia asta
O fi sau nu un soi de happening, intr-o dimineață de marți din clasa a 10-a în care eu nu m-am dus la școală.
Ale cui or fi păcatele? Cine tot strigă către mine și de ce vuiește totul în jur? Ei mereu fug, masa la care rămân pare să fie neschimbată. De ce or fugi? La ce bun când la final știm că pământul întreg se va acoperi cu pământ pentru fiecare dintre noi.
…. Lucrurile care sunt şi cele care
au să fie după ele.
Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi!
Acesta nu este un eseu, nu este un articol, nu este un exercitiu jurnalistic. Aceasta este o stare o traire cu greselile ei batute intr-o tastaura, aceasta este o rasuflare scrisa dintr-o data. Aceasta este o frantura din ceea ce-ti mai amintesti din acea zi din clasa a 10-a cand ai chiulit de la scoala si ai ramas in teatru.
Acestea sunt cotele apelor sufletului.
