De ce eu?, Loc de dat cu parerea

Mai avem o sansa

Apar tot felul de pareri pe marele Internet vis-a vis de COVID-19, iar pe Facebook lumea din cartierele rezidentiale arata cu dej’tul cum oameni isi scot copiii la joaca in fata blocului! Ce sa mai, inconstienta! In ultima perioada am petrecut ceva timp cu nepotul din dotare si am reusit sa inteleg cat de usor e sa tii un pitic atomic in casa cu lunile. In plus, ieri, la mine pe strada s-a intamplat un lucru care m-a facut sa zambesc tamp. Totusi, eu cred ca mai avem o sansa.

Stau in prima comuna de langa Bucuresti. Nici nu te prinzi ca ai iesit din oras si ai ajuns la tara, mai putin cand ploua. Chiar daca majoritatea strazilor sunt private, arata ca niste ulite cu bariera si trebuie vidanjate la 2 luni… avem metrou, Mega si ne bate Glovo la usa. Burghezie! In acest context de boieri, de cateva zile au inceput sa se auda glasuri razboinice ale triburilor de pitici atomici. Sunt cate 2-3, poate chiar mai multi, in fiecare casa si sa te tii cand ies in curte (unde e). Zilele trecute au parasit curtea. Iar eu chiar inteleg de ce. Si totusi cred ca mai avem o sansa.

Am stat ceva timp in carantina asta cu nepotul, Mnizdrelea. Il stii! Ala mic de inca mai poate sa-si duca piciorul la nas, stie sa joace fotbal in casa si da tot felul de raspunsuri de-ti sta mintea in loc. Asadar…

Cum se descurca un prichindel in carantina

Cert e ca nu se prea descurca. Nu poti sa tii copilul intr-un apartament fara sa distruga ceva. Deci il lasi sa mai distruga pe ici, pe colo… cat se poate repara. Cat sa stea in cur pe canapea saracul copil? Ti se taie tie ca adult sa faci asta. Desene pe Netflix, HBO, YouTube, orice… da, doar ca la un moment dat se satura si de alea. Sa ii pui telefonul sau tableta in brate nu pare foarte indicat. Atunci ce faci? Te gandesti: mai avem o sansa?

Incerci sa il provoci cu tot felul de lucruri. Sa il pui sa citeasca nu merge, scoala noastra nu stie sa promoveze cititul drept un lucru relaxant, ci o tema, o corvoada, ceva greu si urat care ne strica ochii si ne increteste creierul. Bleach!

Eu l-am invatat pe Mnizdrelea tot felul de lucruri utile in viata. Cum e casca de motocicleta, cum se joaca fotbal in casa, cum sa escaladezi un om (mai ales daca e unchi-tu si e cat un urs), unde se tine berea in frigider… o gramada de lucruri pe care le va utiliza in viata de adult. Deci nu ma gandesc ca mai avem o sansa, eu chiar am mai multe! Cu toate acestea, nu poti tine pruncul in casa la nesfarsit.

Am vazut si cum e cu telescoala

Tampenie mai mare nu s-a pomenit. Mai toti folosim in zilele astea Skype sau Zoom pe la munca si e dificil sa mentii un curs al discutiei si intre adulti daca-s mai mult de 4-5 capete furajate in discutie. Eh, gandeste-te cum e cu astia mici. Profesorul stie si nu stie sa foloseasca aplicatia (dupa caz, dupa gust), aia mici nu simt ingradirile scolii: unul casca, pe unul il mananca, altul are o problema, unul nu intelege, unuia nu-i functioneaza si uite asa numai probleme si necazuri. Vacarm si s-a dus dracului toata lectia. Asta in cazul fericit in care ai net, nu stiu cum fac telescoala copiii de la tara. Se urca pe turtudan cu telefonul si pun caietele pe-o patura? Deci mai avem o sansa?

Mie treaba asta cu lucrul si scoala de acasa mi se pare o prostie. N-are niciun fel de Dumnezeu, niciun fel de randament. E asa ca sa fie. E ca si cand ai lucra la camp de pe scaun, cum zicea stabunica:

Din cur faci, din cur mananci!

strabunica

Deci ce faci cu copilul?

La un moment dat trebuie sa il scoti in fata casei/blocului/hrubei ca sa isi mai consume din energie, sa isi intinda oasele. Eu am zis ca nu se intampla nimic daca Mnizdrelea iese in fata casei, asa ca am bagat un tenis cu piciorul… cat de tenis putea fi intre un copil de 8 ani si un urs care sparge un geam si-n camp atunci cand da cu piciorul in minge. De data asta am reusit sa-mi trag una zdravana in aripa masinii mele si m-am confuzat: eu acu’ pe cine tre’ sa cert?

N-am fost singurul care a scos pruncii pe maidan. Vecinii au facut acelasi lucru la un moment dat. Nici nu stiu cum i-au impartit. Pe triburi, cred, ca asa se urla. Cumva s-au grupat pe scari si au iesit sa alerge in jurul casei. In scarile astea sunt cate 3-4 apartamente care adapostesc 1-2-3 monstruleti d-astia.

Si pana la urma, ce rost are toata povestea? De ce mai avem o sansa?

“Saru’mana! Am facut astea de coronavirus!”

Eh, monstruletii astia au gandit o campanie de informare a comunitatii – ba, niciunui adult nu i-a trecut asta prin bibilica! Au stat in casa, au desenat, au scris si ieri au umplut cutiile postale de flyere. Le lasau in fiecare cutie si daca te vedeau la geam iti ziceau: “Saru’mana! Am facut astea de coronavirus!”. Ceea ce vezi in fotografia care deschide articolul este un flyer facut de o mogaldeata d-asta mica de abia calca pe ulita.

Ei au inteles de ce trebuie sa isi sacrifice o primavara din copilaria lor si si-au dat seama ca e foarte important sa inteleaga si ceilalti. Cum sa o faca daca nu prin… flyere. Flyere desenate chiar de ei acasa, pe jumatati de A4 care au umplut strada noastra.

L-am primit si eu pe cel pe care il vezi tu in inceputul articolului si am zambit tamp. Da, ba! Mai avem o sansa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *