Bate un vânt rece în Deltă – partea a doua

Povesteam zilele trecute cum mi-a început weekendul în care am fost la Chilia Veche cu calculatoarele pe care voi le-ați donat. Continuam povestea vântului rece din Deltă. Dacă ai ratat prima parte, o vei găsi mai jos. E suficient să dai un click și să îți imaginezi toată această poveste, așa cum am înțeles eu mai bine să ți-o transmit. Va ține apoi de tine dacă vei mai merge în Deltă doar să pescuiești sau să îți faci fotografii pentru Facebook și Instagram.

Bate un vânt rece în Deltă – prima parte

La casa omului

Am dormit într-un soi de pensiune, la om acasă. Să-i spunem la nea’ Petre. Nu, nu este acesta numele, dar nu as vrea ca cineva să-l caute și să-i ceară actele sau vreun bon fiscal. Ar fi și culmea ca cineva să le fiscalizeze oamenilor acestora ceva după ce că, din câte am văzut cu ochii mei, autoritățile i-au uitat acolo, la granița cu furnalul ucrainenilor din Chilia Nouă.

E o casa modernă, chiar și un televizor HD, cu rigips și termopan. Nea Petre a încercat să ofere turiștilor lui ce a crezut că-i mai bine și o să le placă. Nu e o casă încălzită. N-am văzut calorifere prinse pe perete. Sunt acele calorifere electrice care fac ca vântul care se aude afară să nu fie resimțit și în casă.

“Să știi că nu avem internet d-ăla WiFi…” îmi spune omul cu puțin regret. De parcă pentru Internet ajunsesem în zona aia uitată parcă și de Dumnezeu uneori.

Pe lângă curtea lui trece Dunărea și dincolo e Chilia Nouă… nouă și cu de toate. De la magazine mari, la școli și (mai ales) un spital mare. Toate-s la o aruncatură de praștie, la câteva mișcări de rame, însă atât de departe.

Nea Petre e pescar și din asta își îngrijește familia. Are fata tăiată de vânt, ochii roșii și palmele butucănoase, cu pielea crapată.

“Eu sunt bine, am vreo 3 barci. Uite, pe asta am un motor de 8 cai, mai am unul de 30 da-i păcătos rău. Mereu se strica la el calculatorul”.

E supărat ca nu-și poate vinde peștele la un preț corect și că-i nevoit să accepte prețuri de nimic pentru ce pescuiește.

1 kil, 1 leu

Îmi povestește cum merge treaba cu peștele în zona asta, cum canalele Deltei s-au colmatat pentru ca nu sunt îngrijite și nimeni nu intervine… iar peștele nu mai vine unde alta dată năvoadele erau pline.

“- Eu pescuiesc, da? Da’ di ce nu-mi pot vinde eu peștele care-l prind?
– Dar cum faceți cu el? Cui îl dati?
– Sunt samsari, care cumpără pestele de la noi, dar trebuie să accepți cât îți cere el, ca altfel nu ai ce să faci…
– Și cât va da pe pește?
– Un leu, un leu jumate pe kil. Dacă e dezlegare ne mai da și doi, ca atuncea se vinde mult.”

După ce am văzut bărcile lui nea Petre mi-am dat seama că nu poate să prindă sute de kilograme de pește într-o zi… 1 leu, 1 kil. Altă variantă nu este.

Borsul de pește

“Să nu vă săturați cu mămăliga!” zice nea Petre în timp ce aduce o tavă mare cu tot soiul de pești: “Astea-s de la ciorbă. Am pregătit și felul doi.”

Ne-a arătat apoi care-i biban, care-i somn și știucă. De ce diferă si cum e gustul. Ne-a adus apoi și zeama, căci asa se mănâncă o ciorba de pește pescărească adevarată. Separat. Am învățat o regulă importantă: în ciorba de pește nu se pune altceva în afară de cartofi, ceapă și poate roșii, dar neapărat apa de baltă, răsfiartă. Așa zice nea Petre. Am mâncat până m-am lins pe degete…

Daca îți faci, ai

Asta mi-a răspuns nea Petre când l-am întrebat cum se descurcă cu cele trebuincioase prin bătătură. Practic, te autogospodaresti. Din Chilia Noua e lesne ca nu pot cumpăra chiar totul, magazinul din sat e ceva mai scump, iar banii sunt puțini. Cei câțiva 4-5 lei la sticla de ulei se simt copios în bugetul familei. Nu au mereu posibilitatea să se alimenteze de la Tulcea, drumul e lung și anevoios.

Au în bătătura de toate: legume, fructe și orătănii. Ei sunt oamenii gospodari, însă neputința alcoolismului și lipsa educației îi culcă pe mulți dintre locuitorii Deltei cu stomacul gol.

Aici e și penitenciar, pai nu așa e cantecul?

Nea Petre îmi povestește despre închisorile din zonă. Din Chilia, Periprava și e sceptic în ceea ce privește descoperirile arheologilor care au revenit recent în zonă. Spune el că numai Dumnezeu știe ce s-o fi întâmplat acolo. Atunci când el era copil nu se vorbea nimic despre asta.

“Pe aici a fost și front, pai cum sapi puțin în curte, cum dai de un schelet. Eu ma tot întâlnesc cu prieteni d-astia: mai un os, mai un craniu.”

Mă duce în gradină și îmi arată pe mal, acolo unde spală apa când e Dunărea mare, rămășițele unui bazin de om. O să mai vină apa mare de câteva ori și acea amintire a unei vieți o să dispară.

*aceasta este doar a doua parte. Rămâi cu ochii pe blog și pagina de Facebook pentru celelalte articole.

Fotografiile au fost surprinse de Sorin Onisor si le poti vedea pe pagina sa de Facebook si pe sorinonisor.ro